Expoziții temporare
Arta depășește clipa, ea lărgește locul cu întreaga durată, cu întreaga înțelegere a omului, cu întreaga durată și întindere a universului. Ea fixează eternitatea în mișcare în forma sa momentană.
Prezenta expoziție încadrează lucrări ale mai multor artiști, reprezentanți ai școlii franceze, parte componentă a patrimoniului muzeal, datate cu secolele XVII-XIX. Selecția include peste 50 de lucrări de pictură și de grafică.
Lucrările expuse ne permit să urmărim, într-o ordine cronologică, mai mult sau mai puțin completă, evoluția picturii și gravurii franceze, începând cu epoca barocului târziu. La începutul secolului al XVII-lea s-a finalizat formarea statului francez și a națiunii franceze. Formarea stilului național în artele vizuale la începutul secolului al XVII-lea a avut loc într-o situație complexă: pe de o parte, ideile caravaggismului pătrundeau din Italia, pe de altă parte, s-a simțit influența artei flamande. Începând cu anii '60 ai secolului al XVII-lea, odată cu încoronarea lui Ludovic al XIV-lea, a început o nouă etapă în dezvoltarea culturii și artei în Franța. Din acel moment soarta artei franceze și a monarhiei franceze au fost inseparabile. Au fost constituite academii de artă, care controlau întreaga viață artistică a Franței, subordonând-o ideilor de absolutism (Autori neidentificați, Portret ecvestru, Flori în vase; Jacques Courtois zis Bourguignon, Scene de bătălie).
Într-un moment în care viața artistică a altor centre majore ale artei europene a intrat într-o perioadă de criză, pierzându-și originalitatea, Franța devenea incontestabil puterea artistică principală. Începutul regenței ducelui Philippe d'Orléans a fost marcată de domnia unei atmosfere de frivolitate, lux și sete de plăceri la curte. Eliberat de pompozitatea barocului, rococo-ul din Franța a devenit un simbol al domniei lui Ludovic al XV-lea. Marchiza de Pompadour domnea la curte, iar odată cu ea și aventurile ei amoroase, festivitățile galante și noile tendințe în artă: trăsături ușoare, capricioase, caracteristice stilului Rococo - un produs al culturii, generat, exclusiv, de aristocrația franceză (Pierre Gobert. Portretul fiicei ducelui Philippe d’Orléans). În pictura de șevalet cu subiecte mitologice, au fost glorificate senzualitatea și frumusețea (Jean Baptiste Van Loo, Venus și Marte).Toate acestea au trebuit să se schimbe curând sub influența noilor viziuni estetice, care au marcat apropierea unei alte ere. Tot ce amintea de epoca galantă a rococo-lui a fost scos în afara legii. În locul lui a fost întronat neoclasicismul (Autor neidentificat, Școala lui Jean Honoré Fragonard, Sfânta Familie; Autor neidentificat, cercul lui Robert Hubert, Peisaj cu ruine).
Arta franceză a secolului al XIX-lea se caracterizează prin existența a 5 stiluri principale: neoclasicism, romantism, realism, impresionism, postimpresionism.
Începutul secolului al XIX-lea în Franța este caracterizat de dominația clasicismului. Artistul clasicist își vede scopul nu în atingerea sentimentelor umane, ci în rațiune. Pictorul trebuie să fie moralist și să se gândească la crearea unei lumi ideale, înălțătoare, unde totul nu este așa cum este, ci așa cum ar trebui să fie. Pentru vremea lor, aceste opinii erau pline de credință nobilă în rațiunea umană, în puritatea moralității, în puterea artei care desăvârșește omul (Benoît-Charles Mitoire, Portret de bărbat).
În anii 20-30 ai secolului al XIX-lea, spre deosebire de clasicismul oficial reacționar, un nou stil a înflorit în Franța - romantismul. Romantismul francez în stadiul său incipient a fost caracterizat de un început individual, istoricism și culoare politică. Arta se confruntă cu o sarcină nouă, importantă: să înțeleagă ce se întâmplă, să ia atitudine, să găsească noi forme de întruchipare artistică (Autor neidentificat, sec. XIX, Portretul unui tânăr cu lanț la gât; Autor neidentificat, sec. XIX, Bătălie).
Foarte curând, în Franța va începe o nouă „bătălie” – una realistă. Revoluția din 1848 a fost întâmpinată cu entuziasm de majoritatea intelectualității creative. Țăranii și muncitorii, oamenii din mediul urban și din mediul rural au devenit imagini frecvente ale artei la mijlocul secolului al XIX-lea (François Louis Lanfant de Metz, Copii; Jean Louis Meissonier, Fumător; Eugène Henri Millet, Natură statică).
La mijlocul secolului al XIX-lea, peisajul în general a început să joace un rol semnificativ: capacitatea de a privi natura prin ochii unei persoane obișnuite, viziunea epică asupra naturii reprezintă cele mai mari merite ale artiștilor de la Barbizon (Jules Dupré, Peisaj rural).
Perioada anilor 60 – 90 ai secolului al XIX-lea a fost marcată de apariția impresionismului - mișcare artistică, a cărei principii sunt bazate pe concentrarea asupra impresiilor imediate, produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilității fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor. Impresionismul aduce în pictură interesul pentru scenele de viață cotidiană.
În aceeași perioadă de timp, artiștii-gravori, au avut acelaș parcurs istorico-artistic ca și pictorii, fiind implicați în viața artistică a Franței. Odată cu recunoaștea gravurii ca o ramură artistică distinctă, gravorii sunt tot mai des întâlniți la curte, în calitate de gravori regali.
Transmisă din generație în generație, teoretizată în manuale de specialitate și recunoscută în cadrul Academiei Regale de Pictură și Sculptură în 1651, gravura franceză este ridicată oficial la nivel de artă plastică, iar mai târziu, în 1660, Regele Ludovic al XIV-lea a emis un edict care a declarat gravura ca o artă distinctă de artele mecanice și a oferit artiștilor-gravori privilegiile de care se bucurau alți artiști. Infinit variabilă, subordonată unei logici superioare pe scara esteticului, operând cu siguranță în spațiul soluțiilor tehnice, gravura franceză deținea, la începutul secolului al XVII-lea, avantajele de necontestat ale moșteniri generoase ale unor mari artiști din alte țări europene, precum Germania, Italia, Olanda, păstrând pentru o lungă perioadă de timp primatul european în acest domeniu artistic. Cei care o realizau erau, adesea, pictori de renume, care își transpuneau unele lucrări proprii, gândite și realizate anterior, care confereau stampelor o savoare particulară și o noblețe a trăsăturilor (Nicolas Poussin, Charles Le Brun, Claude Lorrain ș.a.). O altă categorie o constituiau gravorii de profesie, care transpuneau în diverse tehnici ale gravurii opere originale ale altor autori (Michel Dorigny, Tineri studiind desenul; Gérard Edelenic, Sfânta familie; Jaques François Ragot, Sfântul Sebastian).
Gravura franceză a secolului al XVII-lea este strâns legată de activitatea lui Jacques Callot – primul artist-gravor francez de importanță europeană. Acesta a dezvoltat tehnica acvaforte prin utilizarea unor procedee noi, care permiteau redarea, cu un rafinament aparte, a detaliilor. El a fost unul dintre reprezentanții celei de-a treia categorie – gravorii „totali”, adică cei care își construiau singuri compozițiile, își realizau desenele pentru gravură și o executau ei înșiși. Autori și executanți erau cei care îndeplineau în întregime un act de creație (Jacques Callot, Bărbat cu pălărie în mână; Robert Nanteuil, Portretul lui Ludovic al XIV-ea; Bernard Picart, Perseu o eliberează pe Andromeda ș.a.).
Secolul al XVIII-lea este considerat ca una dintre marile epoci în istoria gravurii franceze. La începutul acestuia, fastul barocului și măreția clasicismului au fost înlocuite cu stilul mai intim al rococo-ului. Pe cât de variate sunt genurile artistice abordate: portretul, peisajul, scene istorico-religioase, scene de gen, pe atât de diverse sunt și tehnicile de realizare ale acestora: acvaforte, gravură cu dăltiță, mezzotinta, acvatinta, vârf sec, litografia – care au atins perfecțiunea. În acest răstimp, s-au răspândit și tehnicile mixte ale gravurii în aramă, executate cu o virtuozitate nemaiîntâlnită până atunci (François Boucher, Bărbat cu căciulă de blană; Nicolas Tardieu, Ilustraţie la romanul Don Quijote de La Mancha; Michel Aubert, Venera și Adonis ș.a.).
Pe parcursul secolului al XIX-lea, gravura cunoaște o adevărată explozie. Tehnicile clasice: acvaforte, gravura cu dăltița – cedează întâietatea litografiei, fapt care a dus la o mai largă popularizare a gravurii și a făcut-o mult mai accesibilă (Paul Gavarni, Modalități de a vedea călătorii; Achille Deveria, Heloise şi Abélard; Pierre Auguste Renoir, Două femei la scăldat).
Prin punerea în lumină a unor opere de artă franceză, am urmărit evocarea măiestriei autorilor acestora, cu evidențierea performanțelor tehnice remarcabile atinse de aceștia, precum și ilustrarea caracteristicilor definitorii atât a picturii, cât și a stampei în diferite etape ale evoluției sale istorice.
