Expoziții temporare
Talentul deosebit şi imaginaţia debordantă a pictorului Theodor Kiriacoff-Suruceanu (1900-1958) au fost remarcate de timpuriu, atît de mentorul său, Auguste Baillayre, cît şi de presa destul de pretențioasă a vremii.
Astfel, revista bucureșteană de teatru, muzică, artă și literatură Rampa relatează despre calitatea decorurilor de la Teatrul Naţional din Chişinău, unde au lucrat cot la cot trei artişti ai vremii, dintre care un maestru şi cei doi ucenici ai săi: Theodor Kiriacoff-Suruceanu şi Boris Nesvedov. Fiecăruia dintre aceştia li se înmînează cîte o adresă din partea Direcţiei Teatrului Naţional, iar lui Kiriakoff-Suruceanu i se transmite următorul cuvînt de mulţumire: Noi ne simţim mîndri de a vă avea printre principalii noştri colaboratori şi salutăm izbînda de a vă fi distins şi mai departe, reuşind cel dintîi la concursul pentru decorarea Teatrului din Timişoara. Era începutul unei cariere fructuoase, zbuciumate, bogate în evenimente şi călătorii numeroase.
În 1922 Kiriacoff-Suruceanu face prima expoziţie personală, iar din fotografiile de arhivă păstrate ne putem da seama despre calitatea şi maturitatea lucrărilor sale, expuse atunci la Chişinău. Ele confirmă un excelent desenator, un mînuitor abil al tehnicilor de grafică, cu mijloace puţine dînd naştere unor imagini inconfundabile, recognoscibile, prin care se atestă un stil ce va deveni marcă proprie. Putem spune că acest artist şi-a „forjat” printr-un mare talent propria manieră, și o semnătură de autentic artist. Chiar de la începuturile carierei se apropie plin de pricepere de arta scenografiei, alături de regizorul Aurel Ion Maican, celebru și foarte solicitat în epoca interbelică. Și mai este de subliniat că această relaţionare cu spaţiul teatral a deprins-o de la mentorul său, Auguste Baillayre.
Expoziția comemorativă de față recuperează activitatea lui Theodor Kiriacoff-Suruceanu cea mai fructuoasă: scenografia pentru teatru și operă, remarcabilă în spațiul românesc și cel european. Practic, viața sa artistică o putem diviza în două mari perioade, cea de pînă la 1940, și cea cuprinsă între aproape două decenii, pînă la moartea sa subită, la București, în anul 1958. Decenii la rînd, după ce artistul nostru a plecat în floarea vîrstei, opera sa grafică și picturală era ca și pierdută, cunoscîndu-se doar prin ceea ce se conservă în muzee, în puținele colecții private, și prin activitatea sa de ilustrator; dar pentru că nu doar manuscrisele nu ard, a căpătat un nou sens această frază a lui Bulgakov, atunci cînd s-a descoperit într-o colecție bucureșteană, cea a lui Cristian-Ioan Ștefănescu, un mare lot de lucrări ale acestui maestru (din care s-a făcut o selecție riguroasă!) care, alături de operele aflate în colecția MNAM, ne va schimba și îmbogăți în chip hotărîtor percepția și înțelegerea asupra întregii sale opere.
Vladimir Bulat
